Curtea Europeană de Justiție se pronunță împotriva deciziei CCR privind prescripția răspunderii penale, care a închis mii de dosare penale
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a decis, luni, 24 iulie, în urma sesizării Curtii de Apel Brașov că deciziile de încetare a proceselor penale ca urmare a prescripţiei sunt contrare dreptului european, notează juridice.ro.
CJUE precizează că nu este admisibil ca persoanele dovedite că au comis infracțiuni să scape de rigoarea legii, pe motivul prescripției, iar judecătorii români pot să ignore decizia CCR privind prescripția fără să se teamă că vor fi sanctionați disciplinar. Astfel, în ultima perioadă, s-a înregistrat un val de achitări pe motivul prescripției. Printre inculpații care au scăpat de pedepsele cu închisoarea pe motivul prescripției răspunderii penale, sunt politicieni și oameni de afaceri precum: Elena Udrea, Bogdan Olteanu, Cristian Boureanu, Ioana Băsescu.
„Instanța națională este obligată, în principiu, să înlăture normele sau jurisprudența naționale care creează un risc sistemic de impunitate pentru asemenea infracțiuni”, se arată în decizia CJUE.
Argumentele CJUE au fost menționate într-un comunicat de presă pe care îl redăm integral:
De ce a fost sesizată CJUE
„Mai mulţi resortisanţi români condamnaţi la pedepse cu închisoarea pentru evaziune fiscală privind printre altele taxa pe valoarea adăugată (TVA), au sesizat Curtea de Apel Braşov (România) pentru a contesta condamnarea lor definitivă, invocând prescripţia răspunderii lor penale. În susţinerea poziţiei lor, aceste persoane condamnate invocă printre altele două decizii ale Curţii Constituţionale a României (pronunţate în anii 2018 şi 2022), prin care a fost invalidată o dispoziţie naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, cu alte cuvinte acte de procedură sau hotărâri care întrerup prescripţia răspunderii penale. În urma acestor decizii, pentru o perioadă de aproape patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauză de întrerupere a acestui termen.
„În mod concret, aceasta înseamnă că, în această perioadă şi în aplicarea concepţiei române a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor care include normele de prescripţie, niciun act de procedură nu a putut avea ca efect întreruperea prescripţiei. În plus, persoanele condamnate susţin că această lipsă a unor cauze de întrerupere ar constitui o lege penală mai favorabilă (lex mitior), a cărei aplicare retroactivă o solicită pentru a exclude caracterul întreruptiv al unor acte de procedură îndeplinite înainte de anul 2018. Ţinând seama de data faptelor incriminate, respectivele persoane condamnate apreciază astfel că termenul de prescripţie s-ar fi împlinit înainte ca decizia de condamnare să rămână definitivă, ceea ce ar conduce la încetarea procesului penal şi la imposibilitatea de a le condamna”.
Nerespectarea obligaţiei de a prevedea sancţiuni penale efective în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii încalcă dreptul Uniunii
Dreptul Uniunii impune statelor membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective.
„Ca atare, Curtea arată că aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripţia prevăzute de dreptul naţional permit o reprimare efectivă a infracţiunilor legate de astfel de fraude.
„Or, soluţiile jurisprudenţiale adoptate în România, din care rezultă că, timp de aproape patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, ar genera un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile în discuţie care nu este compatibil cu cerinţele dreptului Uniunii. Acest risc este accentuat de o eventuală aplicare retroactivă a acestei lipse de cauze de întrerupere unei perioade anterioare, în temeiul principiului legii penale mai favorabile (lex mitior).
Obligaţiile instanţelor naţionale însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii şi necesara protecţie a drepturilor fundamentale
Curtea aminteşte că instanţele naţionale trebuie să lase neaplicate reglementarea şi jurisprudenţa naţionale în cazul în care acestea conduc la prescrierea răspunderii penale într-un număr atât de mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, încât rezultă de aici un risc sistemic de impunitate a unor astfel de infracţiuni.
Cu toate acestea, o asemenea obligaţie poate să contravină drepturilor fundamentale. În această privinţă, Curtea consideră că, atunci când o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a acestor drepturi, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi nici supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii.
Aplicând această jurisprudenţă în speţă, Curtea distinge principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum a fost aplicat şi interpretat în jurisprudenţa naţională în discuţie, de principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior). În măsura în care această jurisprudenţă se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, Curtea, după ce a subliniat importanţa acestui principiu atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale, concluzionează că instanţele naţionale, prin derogare de la obligaţia lor de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, nu sunt ţinute să lase neaplicată această jurisprudenţă.
În schimb, instanţele naţionale nu sunt autorizate să aplice un standard naţional de protecţie privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) în împrejurări precum cele aflate la originea prezentei proceduri preliminare. În această privinţă, Curtea subliniază că, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui standard, pe de o parte, şi a cerinţelor dreptului Uniunii, pe de altă parte, instanţele naţionale nu pot repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale aferentă unor acte de procedură intervenite anterior invalidării dispoziţiilor naţionale pertinente. O asemenea repunere în discuţie ar avea astfel drept consecinţă agravarea riscului sistemic de impunitate pentru infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii care decurge din simpla lipsă a unor cauze de întrerupere a prescripţiei timp de aproape patru ani în România.
Lăsarea, din oficiu, neaplicată a jurisprudenţei naţionale şi răspunderea disciplinară a judecătorilor
„În temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii, o decizie pronunţată cu titlu preliminar de Curte este obligatorie pentru instanţa naţională în ceea ce priveşte interpretarea dreptului Uniunii pentru soluţionarea litigiului particular.
„În consecinţă, această instanţă nu poate fi împiedicată să dea, imediat, dreptului Uniunii o aplicare conformă cu decizia sau cu jurisprudenţa Curţii, înlăturând la nevoie o jurisprudenţă naţională care constituie un obstacol în calea deplinei eficacităţi a acestui drept. Un astfel de comportament al judecătorului naţional nu poate fi calificat nici drept abatere disciplinară”, motivează judecătorii CJUE.
Sursă foto: Uniunea Europeană
Comentarii