Revenirea la Casa Albă: Donald Trump și perspectivele sale în alegerile din 2024
Într-o perioadă marcată de schimbări politice semnificative și dezbateri globale, mandatul lui Donald Trump la Casa Albă a fost, fără îndoială, un capitol definitoriu al politicii internaționale contemporane. Asumând funcția de președinte al Statelor Unite în 2017, Trump a adus un stil neconvențional și o abordare distinctivă asupra scenei politice mondiale.
Plecând de la retorica sa fermă, deciziile neprevăzute și relația tumultuoasă cu aliații tradiționali, administrația Trump a generat o serie de impacturi complexe la nivel global. Astfel, această analiză își propune să discearnă repercusiunile unui eventual mandat asupra relațiilor internaționale, concentrându-se, în special, asupra modului în care Europa și comunitatea internațională ar putea resimți schimbările induse de liderul controversat de la Casa Albă, în cazul în care acesta va câștiga alegerile prezidențiale din 2024.
Ioana Constantin-Bercean, specialist în Relații Internaționale, a răspuns solicitării Main News de a analiza acest scenariu.
„În primul rând Donald Trump va trebui să câștige alegerile din cadrul Partidului Republican, așa-numitele ‘primary elections’. În această etapă are, întra-adevăr șanse reale să devină candidatul republican la alegerile prezidențiale. A câștigat scrutinul din Iowa (caucus), primind votul a 20 dintre delegați, adică 51% dintre voturile exprimate. Apoi, retragerea guvernatorului din Florida, Ron DeSantis, mai limpezește puțin lucrurile, acesta îndemnându-și alegătorii să opteze în viitor pentru Donald Trump. Altminteri, șansele lui DeSantis de a deveni candidatul republican erau minime și, destul de probabil, intrarea lui în această cursă a fost o strategie pe termen mediu (în perspectiva alegerilor prezidențiale din 2028). Un eșec acum l-ar fi costat viitorul politic. Pentru Trump rezultatul alegerilor primare din New Hampshire (unde votul este în desfășurare) nu va fi decisiv, chiar dacă nu va ieși pe primul loc. Candidatul republican trebuie să securizeze 1.215 delegați la nivel național pentru a primi nominalizarea, iar ‘Statul de Granit’, așa cum este numit New Hampshire, are 22 de voturi. O victorie însă i-ar consolida primul loc în acest proces de selecție internă, nu doar din perspectiva matematică, ci și din punct de vedere imagologic.
Dacă Trump va fi candidatul republicanilor, se pare că ne vom îndrepta spre o nouă finală Biden-Trump, iar peste un an deja vom ști cine este noul (sau vechiul) președinte american. În următoarele luni ne vom întrece în predicții, dar realitatea este că nimeni nu are date suficiente pentru a oferi un răspuns metodologic și educat în acest moment. Acum două luni balanța înclina puțin spre Biden care, deși nu are un procent foarte ridicat de încredere (39-40%) ar putea obține suficiente voturi în plus într-unul dintre cele patru state care vor decide balanța electorală: Pennsylvania, Georgia, Wisconsin și Arizona. De altfel, la finalul mandatului său, și Trump avea tot aproximativ 40% cotă de încredere. Mai mult, din cauza polarizării societății americane, oricare dintre cei doi va câștiga, va fi contestat de aproximativ 45% dintre alegători. Paradoxul este că George Bush Sr., avea 91% popularitate după primul război din Irak și totuși a pierdut alegerile în 1992, în fața lui Bill Clinton. Deci rata actuală de popularitate nu este o variabilă decisivă pentru alegerile din 5 noiembrie 2024.”, a declarat Ioana Constantin-Bercean pentru Main News.
Ea subliniază un aspect important în toată această cursă spre Casa Albă:
„Realitatea puțin ironică este că, pe plan extern, soarta războiului din Ucraina, situația Taiwanului, problemele din Orientul Mijlociu sau relația cu partenerii europeni vor fi decise de câteva sute de mii de votanți, din clasa de mijloc, care vor decide încotro merg voturile colegiilor electorale.”
Întrebată ce înseamnă revenirea lui Donald Trump în ipostaza de președinte pentru politica externă a SUA, Ioana Constantin-Bercean a precizat că relațiile internaționale nu se vor schimba peste noapte, iar Congresul joacă un rol esențial.
„Desigur, Donald Trump a făcut unele declarații ‚neortodoxe’, precum cea despre NATO, că ar fi o organizație învechită, dar ne amintim că și președintele francez Emmanuel Macron a spus că NATO „este în moarte clinică”, iar acum mai bine de trei decenii, în anii ’90, în SUA, a fost o adevărată dezbatere atât în Congres cât și în mediul academic despre necesitatea păstrării NATO, după destrămarea Pactului de la Varșovia, ceea ce a dus la transformarea acesteia dintr-o alianță militară într-una politico-militară. Suspiciuni au ridicat și declarațiile domniei sale privind războiul din Ucraina, relațiile cu Uniunea Europeană sau unele strategii din Orientul Mijlociu. Este foarte posibil ca acum să fie puțin mai apăsat în luarea deciziilor, fiind la al doilea mandat nu va mai fi sub presiunea păstrării procentului de popularitate, dar nici nu își va dori să lase în urmă o superputere ‚în flăcări’. În plus, paradoxal, nici chiar ‚cel mai puternic om de pe planetă’ (instituțional și din punct de vedere al capabilităților militare și al resurselor financiare) nu poate decide singur direcția politicii externe a SUA. Desigur, există anumite spețe în care decizia este luată de președinte, dar deciziile majore se iau după aprobarea Congresului. Președintele sau ramura executivă are puterea de a iniția și de a implementa politica externă prin răspunsuri la evenimente externe, propuneri de legislație, negocierea acordurilor internaționale, numirea oficialilor de conducere în politică externă și declarații de politică. Aprobarea Congresului este necesară pentru cheltuieli, iar acordul acestuia este necesar și pentru finalizarea acordurilor comerciale. Mai ambigue sunt puterile de război, care revin Congresului, dar în practică sunt uneori dominate de acțiunea prezidențială. (…)
Deci strategia externă a SUA nu va fi una haotică, chiar dacă unele dintre declarațiile candidatului Trump au provocat unele reacții aproape isterice. SUA are un sistem de control și echilibru (celebrul ‚checks and balances’) căruia nici măcar președintele nu i se poate opune. Desigur, un rol important îl vor avea și consilierii pe care și-i va alege în cazul în care va câștiga alegerile din noiembrie dar, în linii mari, deciziile foarte importante se iau împreună cu serviciile de informații, Departamentul de Stat, Trezorerie, Apărare, etc. O întrebare plutește, totuși, în aer – dacă și Trump va avea, la fel ca toți predecesorii săi de după al Doilea Război Mondial, ‚războiul lui’. Domnia sa a declarat în numeroase rânduri că este singurul președinte american care nu a pornit un război, dar, acum, contextul global este mai alterat decât era în primul său mandat. Și mă gândesc în primul rând la ceea ce a încercat în ultimii douăzeci de ani Benjamin Netanyahu, fără succes, atragerea SUA, alături de Israel, într-un război împotriva Iranului. Dar rămâne de văzut în primul rând cum și când se vor încheia ostilitățile dintre Israel și Hamas, care vor fi consecințele regionale și cum se vor așeza plăcile tectonice din Orientul Mijlociu. Este o discuție pe care o vom mai avea și, cu siguranță, va fi tema cea mai importantă și pentru viitoarea administrație americană, fie condusă de președintele în funcție, Joe Biden, fie de Donald Trump. Așa cum spuneam mai devreme, puterile de război sunt împărțite. Conform Constituției americane, Congresul are puterea de a declara război, ceea ce a făcut de patru ori în toată istoria sa, cel mai recent fiind al Doilea Război Mondial. Într-o serie de cazuri, cum ar fi Vietnamul, războiul din Golf din 1991 și invazia Irakului din 2003, Congresul a autorizat implicarea armatei.”, a mai declarat aceasta.
Atitudinea SUA față de războiul din Ucraina a stârnit un val de discuții, existând îngrijorări cu privire la sprijinul acordat ucrainenilor.
„Desigur, cele mai mari semne de întrebare sunt legate de situația din Ucraina dar cred că SUA, chiar și cu Donald Trump președinte, nu va face niciun fel de concesie Rusiei. Întrucât asta ar însemna o înfrângere, strategică, de imagine, inclusiv a Americii, ceea ce niciun american nu ar accepta întrucât ar arunca în derizoriu însuși conceptul de excepționalism american. Dacă se va ajunge în situația unor negocieri, sau a unei păci nedrepte, înseamnă că acea soluție va fi cea mai acceptabilă pentru a putea spune că Ucraina nu a pierdut și Rusia nu a câștigat. Iar un astfel de scenariu este foarte posibil și într-un al doilea mandat al președintelui Joe Biden. Dar acesta este un scenariu pe termen mediu. Pentru SUA, indiferent de cine va fi condusă începând cu ianuarie 2025, UE va fi aliatul natural iar competitorul cel mai important, pe termen mediu și lung, va fi China.”, a precizat Ioana Constantin-Bercean.
Cât despre eventualitatea unui al doilea mandat pentru Joe Biden, Ioana Constantin-Bercean precizează că actualul președinte are o șansă „decentă” de a fi reales.
„Așa cum spuneam la început, președintele Biden are o șansă decentă să fie reales, chiar dacă popularitatea domniei sale este în jur de 40%. Însă este obligatoriu ca de acum înainte să fie evitate orice fel de greșeli. Ambii posibili viitori candidați sunt octogenari, dar parcă Trump are o doză de energie suplimentară iar acest aspect ar putea conta pentru unii alegători. Este vorba despre ceea ce americanii numesc stamina. Paradoxul este că acum patru ani analiștii spuneau că Biden este singurul democrat care l-ar putea învinge pe Trump, ceea ce s-a și întâmplat, iar acum se spune că Biden este singurul democrat pe care Trump îl poate învinge. Însă momentan suntem pe teritoriul speculațiilor, ne uităm precum la un spectacol înspre primaries, însă ceea ce trebuie să înțelegem este că America va rămâne America multă vreme după ce alegerile din noiembrie vor fi trecut și că va găsi, multă vreme de acum înainte, energia de a schimba sensul proceselor de declin, înnoindu-și vitalitatea și identitatea.”
Deși ne așteptăm la o dezbatere finală Biden-Trump, nu poate fi exclusă nici ideea unui candidat „surpriză”. De asemenea, Ioana Constantin-Bercean dă exemplul celebrei dezbateri din 1960 între republicanul Richard Nixon și democratul John F. Kennedy.
„În istoria recentă a SUA a fost un singur candidat pe care eu l-aș numi ‚surpriză’, dar nu a ajuns președinte. Acesta a fost omul de afaceri Ross Perot, care a candidat independent în 1992. Domnul Perot a terminat pe locul trei în spatele lui Clinton (învingător) și a lui Bush sr., cu aproape 20 de milioane de voturi, 18,91% din votul popular, cele mai multe primite vreodată de un candidat independent. George Bush a spus atunci că prezența pe liste a lui Ross Perot l-a costat al doilea mandat de președinte!
Revenind în actualitate, înțeleg că vă referiți la un posibil candidat-surpriză republican sau democrat. În cazul Partidului Republican nu cred că vom avea nicio surpriză, eventual nominalizarea doamnei Nikki Haley, dar dânsa este deja în cursă. Surpriza ar putea veni din partea democraților. Un democrat mai tânăr, dar cu o anumită istorie în politică, din tabăra moderată, cu discurs care să capteze atenția publicului, cu o anumită imagine internă și internațională, ar putea câștiga procente importante în urma celebrelor confruntări televizate.
La 26 septembrie 1960 a avut loc prima dezbatere televizată între candidații la președinție de atunci, republicanul Richard Nixon și democratul John F. Kennedy. Acest eveniment a devenit o tradiție cunoscută azi sub numele de „Marile Dezbateri”. Natura vizuală a dezbaterii a scos în evidență avantajele lui Kennedy – zâmbitor, empatic, etc – și chiar dacă era doar cu patru ani mai tânăr decât Nixon, a părut mai plin de energie, întrucât oponentul său contactase un virus. Sondajele de opinie de atunci au estimat că aproximativ 3,4 milioane de alegători s-au hotărât cu cine să voteze exclusiv pe baza acelei Mari Dezbateri. Deci mă gândesc că portretul-robot al unui candidat-surpriză cam așa ar trebui să arate. Posibil actualul Secretar de Stat, Antony Blinken. Doamna Kamala Harris ar fi o mișcare pierzătoare, întrucât a fost aproape absentă de pe scena internațională (spre deosebire de mandatele de vicepreședinte ale lui Joe Biden, care a fost foarte activ în domeniul politicii externe), iar pe plan intern activitatea domniei sale este cvasi-cunoscută. S-a mai vehiculat și numele doamnei Michelle Obama, soția fostului președinte, dar cred că electoratul american a ajuns la o anumită saturație privind ‚dinastiile’ politice.
Nu cred că există candidați-surpriză, magici, care să mulțumească toate segmentele identitare. America nu va veni cu soluții-minune, dar are suficiente resurse pentru a face corecțiile necesare, atunci când și dacă va fi nevoie.”
Comentarii