Maia Sandu susține că Republica Moldova ar putea adera inițial la UE fără Transnistria
Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, a declarat luni, într-o emisiune la Radio Moldova, că aderarea statului la Uniunea Europeană s-a putea produce etapizat, fără regiunea transnistreană într-o primă fază.
„Admitem că în cel mai rău caz vom face integrarea europeană în doi pași, mai întâi malul drept și apoi malul stâng. În momentul în care oamenii vor vedea cum cresc standardele de viață, cum cresc pensiile salariile, cum se îmbunătățește viața în localitățile noastre, sigur că și ei își vor dori să meargă pe aceeași cale. Eu cred că ei și astăzi își doresc, doar că există Federația Rusă care din răsputeri”, a declarat Maia Sandu.
Comisia Europeană a recomandat săptămâna trecută începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană cu Republica Moldova și Ucraina. Acesta reprezintă unul dintre primii pași dintr-un proces birocratic și de reformă extrem de anevoios, care s-a putea încheia, în cel mai bun scenariu, până în 2030.
Dacă până nu cu mult timp în urmă, pe lângă lipsa de dorință a autorităților de la Chișinău, conflictul transnistrean era principala piatra de moară pentru aderarea Republicii Moldova, pe fondul agresiunii militare asupra Ucraine, viziunea la nivel european s-a schimbat din acest punct de vedere. Prezent în luna iunie în Republica Moldova la Summit-ul Comunității Politice Europene, șeful diplomației europene, Josep Borell, a susținut că problema transnistreană nu reprezintă un impediment în privința aderării și a oferit drept exemplu cazul Cipru. O parte a teritoriului acestui stat este ocupată de forțe separatiste susținute de Turcia, până una alta stat membru NATO.
„Republica Moldova decide în mod independent ce se întâmplă cu regiunea transnistreană. Ciprul a devenit membru al UE având o problemă teritorială. Republica Moldova la fel poate să facă acest lucru”, a spus Josep Borrell.
Aproape 10.000 de militari ruși, staționați ilegal în Transistria
În regiunea transnistreană a Republicii Moldova, Federația Rusă staționează peste 2.000 de militari. Este vorba de, potrivit Zonadesecuritate.md, circa 1.700 de militari în grupul operativ, fondat pe scheletul fostei Armate a 14-a, și circa 430 de militari în contigentul de „pacificare”.
Lor li adaugă alți aproximativ 6.000 – 8.000 de militari aflați sub comanda așa-ziselor autorități de la Tiraspol.
După anexarea ilegală a peninsulei Crimeea în anul 2014 și declanșarea agresiunii armate în Donbas, Federația Rusă a întâmpinat mari probleme în rotirea militarilor care se află staționați în zona sub steagul său din cauza interdicțiilor de survol aplicate de Ucraina. Prin urmare, Armata rusă a fost nevoită să încorporeze localnici, fără experiență reală de luptă.
Scurt istoric al ocupației rusești în Transnistria
În 1990, pentru a împiedica orientarea către România și Occident a Republicii Moldova, pe fondul începerii destrămării blocului comunist, Moscova a încurajat separatismul din regiunea transnistreană, care în 1990 și-a autoproclamat independența față de RSS Moldovenească.
Ajutați de trupele sovietice, separatiștii și-au consolidat controlul, atacând secțiile de poliție situate pe malul stâng al Nistrului. În 1992, după ce Republica Moldova și-a declarat independența, noile autorități constituționale au încercat să stabilizeze militar situația în regiune, însă nu au reușit.
Separatiștii, bine echipați de Moscova, au rezistat pe poziții, totul culminând cu intervenția Armatei a 14-a în sprijinul acestora. Conflictul militar s-a încheiat în acel an 1992, după patru luni de ostilități, însă Moscova controlează și astăzi regiunea transnistreană prin intermediul unui guvern-marionetă și al trupelor militare pe care le staționează ilegal.
De-a lungul anilor Federația Rusă a încercat să „rezolve” conflictul în termenii săi, scopul fiind acela de a controla politic Republica Moldova. În 2003, Moscova, prin intermediul lui Dmitri Kozak, care la acea vreme, la fel ca și acum, era responsabil la Kremlin de acest dosar, a propus un plan de federalizare a Republicii Moldova, care îi garanta o influență suficient de mare și care îi permitea să instaleze în regiune o bază militară (Popescu, 2013). În final, pe fondul amplelor proteste de la Chișinău și probabil al altor aspecte, care au rămas însă la stadiul de speculații, președintele Republicii Moldova de la acea vreme, Vladimir Voronin a respins în ultima clipă oferta Moscovei.
Practic, de la acea vreme, aceasta a fost strategia Federației Ruse pentru a controla destinele Republicii Moldova. Asta explică și de ce Moscova nu a recunoscut așa-zisul referendum, organizat în anul 2006 pe teritoriul controlat de separatiști, în care peste 98% dintre cei prezenți ar fi votat pentru „independență și integrare potențială în viitor cu Rusia”.
Comentarii