🇷🇴 Prezență vot alegeri prezidențiale

Președintele Klaus Iohannis a atacat, vineri, la Curtea Constituțională Legea pentru declararea zilei de patru iunie „Ziua Tratatului de la Trianon”. Iohannis consideră că legea „contravine prevederilor constituţionale referitoare la respectarea principului separaţiei puterilor în stat”.

”În data de 19 mai 2020, Parlamentul României a transmis Preşedintelui României, în vederea promulgării, Legea pentru declararea zilei de 4 iunie Ziua Tratatului de la Trianon (PL-x nr. 521/2019). Considerăm că această lege contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitoare la respectarea principului separaţiei puterilor în stat şi ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la stabilitatea raporturilor juridice, cât şi în cea referitoare la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora «Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării», ale dispoziţiilor constituţionale referitoare la domeniile rezervate legilor organice stabilite de art. 73 alin. (3) lit. t) coroborate cu cele ale art. 31 alin. (5), precum şi celor ale art. 147 alin. (4) referitoare la obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, pentru argumentele pe care le vom prezenta în cele ce urmează”, afirmă preşedintele.

Motivele președintelui

Acesta detaliază motivele pentru care condideră că legea este neconstituţională:

1. Nerespectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), ale dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (4)

Aşa cum rezultă din titlu, precum şi din dispoziţiile art. 1 ale legii deduse controlului de constituţionalitate, obiectul de reglementare îl constituie declararea zilei de 4 iunie ca zi a Tratatului de la Trianon. Apreciem că stabilirea acestui conţinut, de o asemenea manieră, denotă caracterul pur enunţiativ al reglementărilor, fără ca obiectul legii să fie determinat în mod clar.

Potrivit jurisprudenţei constituţionale, legea este definită ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia.

De asemenea, potrivit Curţii Constituţionale, legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relaţii sociale generale, fiind, prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, un act cu aplicabilitate generală.

Or, în măsura în care domeniul de incidenţă a reglementării este determinat concret, dată fiind raţiunea intuitu personae a reglementării, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz, prestabilit fără echivoc (Decizia nr. 600/2005, Decizia nr. 970/2007, Decizia nr. 494/2013 şi Decizia nr. 574/2014).

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a mai reţinut că: „Domeniul de incidenţă a reglementării este determinat de legiuitor, ea fiind concepută pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normelor edictate. În caz contrar, în măsura în care domeniul de incidenţă a reglementării este determinat concret, având în vedere raţiuni intuitu personae, legea are caracter individual, fiind aplicabilă unui singur caz prestabilit fără echivoc, şi, implicit, îşi pierde legitimitatea constituţională, încălcând principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi principiul separaţiei puterilor în stat” (Decizia nr. 249/2018).

Aşadar, potrivit jurisprudenţei constituţionale, o lege trebuie să fie elaborată în conformitate cu Constituţia, să reprezinte actul juridic al Parlamentului, să exprime şi să reglementeze relaţii sociale generale. Caracterul normativ al legii impune stabilirea unor dispoziţii exprese referitoare la drepturi şi obligaţii ce trebuie stabilite în sarcina destinatarilor normei juridice, dar şi a consecinţelor nerespectării acestor obligaţii, prin instituirea de sancţiuni.

În cazul legii supuse controlului de constituţionalitate, se poate observa că dispoziţiile conţinute şi, în mod special, cele care ar trebui să constituie obiectul de reglementare, au un caracter pur declarativ, deoarece acestea nu sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia, ci sunt, mai degrabă, generate de dorinţa, de a prestabili, fără echivoc şi într-un singur caz, declararea zilei de 4 iunie ca zi a Tratatului de la Trianon. Or, de esenţa unei legi, ca act juridic al Parlamentului, este însuşi caracterul normativ al acesteia, iar nu unul eminamente declarativ, lipsit de efecte juridice. În acest sens, a statuat şi Curtea Constituţională: „Chiar în absenţa unei prevederi prohibitive exprese, este de principiu că legea are, de regulă, caracter normativ, natura primară a reglementărilor pe care le conţine fiind dificil de conciliat cu aplicarea acestora la un caz sau la cazuri individuale” (Decizia nr.600/2005).

Însă, în cazul de faţă, caracterul pur declarativ al legii deduse controlului de constituţionalitate, aşa cum acesta se poate deduce atât din titlul legii criticate, cât şi din dispoziţiile de la art. 1, fără a putea constitui în mod efectiv drepturi şi obligaţii, este de natură să determine ambiguităţi cu privire la efectele pe care legea le-ar putea produce. De aceea, apreciem că o asemenea sferă de reglementare este de esenţa unei simple declaraţii[1] a Parlamentului, a unui anunţ, fără caracter normativ.

Din dispoziţiile art. 2 al legii criticate rezultă că scopul reglementării îl reprezintă marcarea zilei Tratatului de la Trianon prin organizarea, la nivel naţional şi local, de manifestări cultural-educative şi ştiinţifice consacrate conştientizării semnificaţiei şi importanţei Tratatului de la Trianon. Astfel, scopul legii criticate nu este unul individualizat, precis determinat, întrucât nu rezultă cu claritate care este interesul social general vizat. Or, legea, prin esenţa şi finalitatea sa constituţională, trebuie să fie un act cu aplicabilitate generală şi să vizeze un interes general al societăţii. Însă, în cazul de faţă, legea supusă controlului de constituţionalitate are o arie de aplicabilitate circumstanţiată asupra declarării zilei de 4 iunie ca zi a Tratatului de la Trianon. Sfera de incidenţă a reglementării, calificată astfel prin scopul său şi determinată în acest mod de legiuitor, dispune într-un domeniu ce intră, de fapt, în competenţa de reglementare a autorităţilor administrative publice centrale, iar nu în cea a Parlamentului, care nu poate să legifereze „în scopul marcării Zilei Tratatului de la Trianon” şi să prevadă desfăşurarea unor manifestări organizate la nivel naţional şi local, „consacrate conştientizării semnificaţiei şi importanţei Tratatului de la Trianon”.

Ţinând cont de toate aceste aspecte, considerăm că instrumentul juridic prin intermediul căruia este realizat acest act de declarare a zilei de 4 iunie, Ziua Tratatului de la Trianon este unul eronat, întrucât această declaraţie per se nu poate fi impusă şi/sau realizată printr-o lege, ca act juridic al Parlamentului, ci se poate realiza doar printr-un act de nivel secundar, executiv/administrativ ori poate îmbrăca, eventual, forma unei declaraţii cu caracter politic.

Prin urmare, regimul juridic privind declararea unor asemenea zile nu se încadrează în ipoteza reglementării de ordin primar, astfel încât acesta nu se poate impune printr-o lege

De aceea, învederăm faptul că Parlamentul, acţionând în acest fel şi arogându-şi competenţa de legiferare, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea menţionată, a acţionat ultra vires, intrând în aria de competenţă a autorităţii executive, singura cu atribuţii în domeniul sus-menţionat, printr-un act de reglementare secundară, care să se subsumeze competenţei autorităţii administraţiei publice centrale.

În acest sens, este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia acceptarea ideii ca Parlamentul să îşi poată exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă. În plus, instanţa constituţională consideră că o astfel de interpretare este contrară celor statuate în jurisprudenţa sa şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale” (Decizia nr. 777/2017).

Aşadar, apreciem că Parlamentul, în acest mod, a acţionat contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitoare la respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi ale dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora «Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării», precum şi prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (4) referitoare la obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale.

2.Nerespectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie

Cu privire la obiectul reglementării, învederăm faptul că prin modul de redactare a titlului, precum şi a articolelor sale, legea criticată este echivocă şi nu prezintă claritate în privinţa conţinutului reglementării.

Importanţa stabilirii obiectului unei reglementări în economia actului normativ a stabilit-o însăşi Curtea Constituţională prin jurisprudenţa sa, din care rezultă că o lege trebuie să prevadă sfera sa de reglementare. Astfel, potrivit instanţei constituţionale, obiectul legii nu poate fi ambiguu, însă acesta se poate deduce chiar din titlul său, care, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, trebuie să cuprindă denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic. De aceea, Curtea apreciază că, în lipsa unor dispoziţii generale ale legii care să orienteze reglementarea, obiectul acesteia este dat chiar prin titlu. (Decizia nr. 1/2014, Decizia nr. 1/2015 şi Decizia nr. 61/2017).

Astfel, constatăm faptul că din denumirea titlului şi conţinutul legii supuse controlului de constituţionalitate nu se poate determina cu precizie care sunt relaţiile sociale reglementate, obiectul legii criticate nefiind unul determinat, fixat în mod clar şi neechivoc. Legea criticată nu impune, prin normele sale, reguli sau principii generale clare, care să orienteze întreaga reglementare, aceasta fiind lacunară şi cu privire la destinatarii săi şi la conduita acestora, aceştia neputând fi precizaţi sau identificaţi prin intermediul dispoziţiilor referitoare la organizarea manifestărilor pentru marcarea Zilei Tratatului de la Trianon.

Prin urmare, apreciem că sub aceste aspecte legea dedusă controlului Curţii Constituţionale încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, atât în componenta sa referitoare la stabilitatea raporturilor juridice, cât şi în cea referitoare la calitatea legii, prin raportare la art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 52 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Aşa cum rezultă din expunerea de motive, intenţia iniţiatorilor prevede că propunerea legislativă urmăreşte reglementarea măsurilor adecvate pentru marcarea corespunzătoare a acestei zile la nivel naţional şi local, făcând totodată referire la importanţa deosebită pentru naţiunea română a documentului politic şi juridic materializat prin Tratatul de la Trianon.

Aşadar, din analiza motivelor care au stat la baza elaborării propunerii legislative, precum şi a reglementărilor instituite prin art. 2 al legii supuse controlului de constituţionalitate, reiese că scopul legii este acela de a scoate în evidenţă importanţa respectivului Tratat prin organizarea unor manifestări cultural-educative şi ştiinţifice. Considerăm că, în acest mod, scopul reglementării, imprecis determinat, riscă să rămână neatins întrucât organizarea respectivelor manifestări poate fi de natură să dea naştere unor evenimente contrare celor urmărite de legiuitor. Or, prin aceasta, apreciem că norma este precar construită, realizată într-o manieră neclară şi imprevizibilă.

De asemenea, art. 2 alin. (2) din legea criticată prevede că autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pot sprijini material şi logistic, din bugetele proprii, organizarea şi desfăşurarea manifestărilor prevăzute la alin. (1). Totodată, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, instituţiile publice, din fonduri proprii, precum şi organizaţiile neguvernamentale şi reprezentanţii societăţii civile pot sprijini manifestările organizate de către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale. Aşadar, deşi se intenţionează stabilirea cadrului normativ în care autorităţile şi instituţiile publice pot acţiona, textul de lege instituie doar o posibilitate, lăsând la alegerea autorităţilor şi instituţiilor publice respective dacă să sprijine sau nu, din punct de vedere material şi logistic, organizarea şi desfăşurarea manifestărilor respective. Astfel, apreciem că, prin aceste dispoziţii, legea conţine prevederi cu caracter de recomandare, fiind, prin acest mod, lipsită de efecte în aplicare.

De aceea, considerăm că această reglementare este lipsită de previzibilitate, întrucât nu rezultă cu claritate care este criteriul obiectiv ce poate orienta conduita acestor autorităţi, ceea ce este de natură să dea naştere unui subiectivism în aplicare cu privire la alocarea de sume din bugetele proprii dedicate respectivelor manifestări publice, instituţiile publice putând acţiona discreţionar în aplicarea acestor norme.

Prin urmare, având în vedere cele de mai sus şi, îndeosebi, lipsa instituirii unor norme care să prevadă obligaţii clare şi certe pentru finanţarea acestor manifestări publice, considerăm că legea dedusă controlului de constituţionalitate este lipsită de claritate şi previzibilitate, ceea ce poate determina incoerenţă şi instabilitate în viitoarea sa aplicare.

Prin raportare la jurisprudenţa constituţională în materie, potrivit căreia soluţiile preconizate de un act normativ nu pot fi aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii, modalităţi şi criterii clare şi obiective de aplicare, şi având în vedere motivele mai-sus precizate, apreciem că legea conţine, la art. 1 şi 2, dispoziţii care creează un cadru legislativ contrar principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, fapt ce este de natură să afecteze exigenţele de calitate a legii, aşa cum acestea îşi găsesc expresia în art. 1 alin. (5) din Constituţie, raportat la Legea nr. 24/2000, după cum rezultă din interpretarea dată de instanţa constituţională (Decizia nr. 1/2012, Decizia nr.681/2012 şi Decizia 447/2013).

Mai mult de atât, stabilind o posibilitate şi nu o obligaţie în sarcina autorităţilor/instituţiilor publice referitoare la finanţarea manifestărilor prevăzute prin legea criticată, legiuitorul instituie o normă ce nu se justifică obiectiv şi raţional. Lăsând la latitudinea autorităţilor publice centrale şi locale distribuirea fondurilor necesare sprijinirii respectivelor manifestări publice, se poate da naştere unor comportamente discriminatorii ale autorităţilor publice menţionate, contrare principiului constituţional al art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Aceste prevederi pot fi de natură să stabilească un privilegiu pentru anumite autorităţi de la nivel local, în funcţie de apartenenţa politică a acestora, creându-le posibilitatea de a aborda şi manifesta un comportament diferenţiat, subiectiv, în distribuirea respectivelor fonduri.

Art. 3 alin. (1) al legii deduse controlului de constituţionalitate prevede că Guvernul şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale vor lua măsurile necesare pentru ca în această zi să fie arborat drapelul României, în conformitate cu prevederile Legii nr.75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice, cu completările ulterioare.

Art. 3 din Legea nr. 75/1994 enumeră exhaustiv condiţiile în care se poate arbora temporar drapelul României astfel: cu prilejul zilei naţionale a României şi al altor sărbători naţionale, în locurile publice stabilite de autorităţile locale; cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local naţional şi internaţional, în locurile unde acestea se desfăşoară; cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefi de stat şi de guvern, precum şi de înalte personalităţi politice reprezentând principalele organisme internaţionale interguvernamentale, la aeroporturi, gări, porturi şi pe diferite trasee; în cadrul ceremoniilor militare, conform regulamentelor militare; cu ocazia desfăşurării competiţiilor sportive, pe stadioane şi alte baze sportive şi în timpul campaniilor electorale, la sediul birourilor, comisiilor electorale şi al secţiilor de votare.

Din analiza comparativă a celor două articole de lege enunţate mai sus reiese faptul că obligaţia instituită în sarcina Guvernului şi a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale de a lua măsurile necesare pentru ca în ziua de 4 iunie, Ziua Tratatului de la Trianon, să fie arborat drapelul României nu se încadrează în niciuna din ipotezele normei prevăzute expres şi limitativ la art. 3 din Legea nr. 75/1994. De aceea, considerăm că norma instituită la art. 3 alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate nu este corelată cu dispoziţiile acelor norme la care face trimitere, respectiv cu cele prevăzute la art. 3 din Legea nr. 75/1994, ceea ce este de natură să creeze neclarităţi şi, prin aceasta, dificultăţi în aplicare, aspect ce nesocoteşte cerinţele de claritate şi previzibilitate ale legii, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa constituţională cu privire la cerinţele de calitate a legii, aşa cum acestea îşi găsesc expresia în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

3. Nerespectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. t) prin raportare la art. 31 alin. (5)

Potrivit art. 3 alin. (2) din legea supusă controlului de constituţionalitate, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, în calitate de servicii publice, vor include în programele lor emisiuni ori aspecte de la manifestările dedicate acestei zile. Apreciem că această reglementare reprezintă o modificare implicită a dispoziţiilor Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, lege cu caracter organic şi, prin urmare, această intervenţie legislativă ar fi trebuit să se realizeze, de asemenea, printr-o lege cu caracter organic.

Astfel, în conformitate cu art. 31 alin. (5) din Constituţie, organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune se reglementează prin lege organică, legea adoptată în acest sens de Parlamentul României fiind Legea nr. 41/1994. Potrivit art. 1 din acelaşi act normativ, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune sunt înfiinţate ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.

Prin legea dedusă controlului de constituţionalitate, prevederile Legii nr. 41/1994 referitoare la obiectul de activitate al celor două servicii publice sunt modificate implicit, stabilind în sarcina acestora şi includerea în programele lor a emisiunilor ori a altor aspecte de la manifestările dedicate Zilei Tratatului de la Trianon. Având însă în vedere că această lege are caracter organic, orice modificare a sa, expresă sau implicită, care priveşte dispoziţiile sale cu caracter organic şi prin care se introduce o nouă obligaţie în sarcina acestor servicii şi, implicit, o extindere a domeniilor de activitate trebuie să urmeze acelaşi regim.

În cazul de faţă, această cerinţă este una obligatorie, întrucât, din punct de vedere al criteriului material, normele privind obiectul de activitate al celor două societăţi publice sunt esenţiale şi în legătură directă cu înfiinţarea şi organizarea serviciilor publice respective, aspecte ce le garantează acestora autonomia din punct de vedere organizaţional şi le conferă independenţa editorială.

În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit că dacă textul Constituţiei dispune că înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unei autorităţi se realizează prin lege organică, toate aspectele ce privesc autoritatea respectivă se realizează prin acea categorie de lege (Decizia nr. 52/2018).

De asemenea, în jurisprudenţa sa, instanţa constituţională a subliniat că o derogare poate fi stabilită numai printr-o lege de aceeaşi natură cu aceea a legii de la care se derogă. Rezultă, pe cale de consecinţă, că printr-o lege ordinară nu se poate deroga de la o prevedere de natura legii organice, deoarece ar însemna ca, printr-o asemenea derogare, legea ordinară să reglementeze în domenii rezervate de Constituţie legii organice (Decizia nr. 6/1992 şi Decizia nr. 88/1998).

Aşadar, întrucât organizarea serviciilor publice de radio şi de televiziune sunt rezervate, prin Constituţie, domeniului legii organice, modificările legislative asupra acesteia pot opera numai printr-o normă de aceeaşi natură.

În concluzie, legea, prin modul în care a fost adoptată, încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la domeniile rezervate legilor organice stabilite de art. 73 alin. (3) lit. t) coroborate cu art. 31 alin. (5), cu consecinţa neconstituţionalităţii legii în ansamblul său.

Share this...

Facebook

Twitter

Linkedin

Whatsapp