Greșeala pe cont propriu, care îi oferă școlarului un orizont deschis, precum și îndrăzneala lui de a încerca și o altă cale de rezolvare a unei probleme decât prin litera manualului și exigența mecanică a profesorului sunt taxate fără discernământ. Elevul este obligat, practic, să urmeze o singură cale. Iar asta e posibil să îl urmărească toată viața.

Este bine știut că cel mai important pilon al dezvoltării unui popor este educația. În aproape treizeci de ani, România a produs mai mulți analfabeți decât în timpul comunismului. Dascălii cu vocație, dascălii de modă veche au părăsit scena în mod natural. Le-au luat locul absolvenți ai școlilor și facultăților de profil lipsiți nu neapărat de bagajul de cunoștințe necesar procesului educațional, ci de acea chemare, de acea deschidere către limbajul copilăriei, cu tot ce presupune acesta (nu generalizez, dar vorbesc aici de o maladie majoritară, aceea a inerției, a „încremenirii în proiect”, care dictează și din păcate va dicta în continuare eșecul în fața acelui sentiment comunitar al izbânzii).

Educația în România a rămas împietrită în matricea acumulării de informație. Școala noastră cântărește doar bagajul de cunoștințe al elevului, premiază „mica enciclopedie” din capul unui școlar din ciclul primar, fără a se preocupa de latura formativă, de metodele prin care copiii să fie învățați să învețe, fără constrângeri, fără a sta tot timpul cu securea deasupra capului . Copiii au nevoie să li se deschidă ochii asupra orizonturilor acestei lumi străine vârstei lor. În lipsa acestui demers din partea dascălilor, dar și a părinților, atât de preocupați de iureșul vieții cotidiene, ei sunt abandonați în fața calculatorului sau a telefonului mobil. Orizonturile lor online îi înstrăinează de realitate, viitorul lor este unul virtual, iar visurile copilăriei le lipsesc.

O altă maladie a sistemului nostru de educație este următoarea: între elevii cu rezultate foarte bune și cei cu rezultate proaste subzistă marea masă a mediocrilor. Ținta nu este aceea de a depăși mediocritatea și de a reduce diferențele dintre cei buni și cei slabi.

În Finlanda, de pildă, care are cel mai performant sistem de educație din Europa, rezultat al unor reforme radicale aplicate în urmă cu patru decenii, diferența dintre cei mai slabi și cei mai buni elevi este cea mai mică din lume. Care este rezultatul? 93% dintre elevii finlandezi sunt absolvenți ai unei școli profesionale sau ai unui liceu, iar 66% promovează o facultate. Aici, temele pentru acasă sunt mult reduse comparativ cu celelalte țări europene dezvoltate. Miza sistemului de educație finlandez nu este aceea de a se ocupa prioritar de elevii premianți, ci de a găsi mijloacele prin care să-i motiveze pe toți la fel. Nu doar alocarea a 12-14% din PIB pentru educație realizează performanța, ci și pregătirea de excepție a cadrelor didactice. Pentru grădiniță, educatorul trebuie să fi absolvit studii superioare, iar pentru vârsta școlară profesorul trebuie să aibă și un master.

Iată și un aspect care, cu siguranță, nici prin gând nu le-a trecut majorității dascălilor noștri (iarăși, nu generalizez, pentru că am cunoscut chiar eu profesori și învățători preocupați de această perspectivă): în sistemul educațional finlandez, grupuri de cadre didactice se dedică promovării fericirii copiilor în școală. Ce-ar spune, de pildă, un fost ministru al Educației, de exemplu sindicalistul Liviu Pop, despre această filozofie a școlii finlandeze? Probabil că ar considera-o o fantasmagorie. Și nu numai el. Dintre cei 27 de miniștri ai Educației pe care i-am avut din 1989 încoace, îi rețin doar pe Mihai Șora, care a trebuit să-și abandoneze proiectele și să părăsească ministerul sub presiunea lui Iliescu și a FSN-ului, pe Daniel Funeriu, care a încercat o reformă a învățământului, dar fără rezultate notabile, și pe rectorul Universității din București Mircea Dumitru, ministru în guvernul Cioloș doar șapte luni, între iulie 2016 și ianuarie 2017. El a emis un ordin prin care cadrelor didactice le era interzis să dea elevilor teme pentru acasă care să necesite mai mult de două ore de lucru. „Acest ordin, declara la vremea respectivă ministrul Mircea Dumitru, nu se aplică automat și va trebui ca și părinții sau comitetul de părinți, precum și elevii, să contribuie la aplicarea lui. Trebuie să facem distincție între temele obligatorii și temele suplimentare. Trebuie să preîntâmpinăm abuzurile școlii față de timpul liber al elevilor.”

Această decizie, care ar fi urmat să fie un început notabil pentru reformarea învățămîntului, nu a mai putut fi aplicată, întrucât ministrul a demisionat, din motive politice. I-au urmat o nouă pleiadă de miniștri, pe care eu îi numesc „oameni fără însușiri.”, ca și pe înaintașii lor.

Noi nu avem, ceea ce se întâmplă și cu populația matură, o educație a întrebărilor, a problematizării. Odată cu vârsta școlară, copiii încep să nu se mai uimească în fața necunoscutului, pentru că au, atît de la școală, cât și de acasă, răspunsuri de-a gata. Atât părinții, cât și dascălii, se complac în magma împietrită a comodității și inerției. Cel puțin în clasele primare și gimnaziale, o serie de discipline, chiar și cele realiste, ar putea fi parcurse și cu ajutorul jocului. Pentru că într-un joc participă în mod obligatoriu cel puțin doi jucători, dintre care unul e dascălul. Dar în majoritatea lor dascălii refuză jocul, nu au acces la prospețimea vârstei, se plasează implacabil la catedră, fără a interacționa cu elevii.

Regretatul academician Solomon Marcus, a cărui preocupare pentru domeniul educației este notorie, spunea la o conferință ținută la Cluj în 2015: „Noi îl forțăm pe copil să acorde atenție unui lucru numai pe baza autorității. Nu pe baza cerințelor naturale ale psihicului său. Deci nu respectăm nevoile și drepturile funamentale ale copilului. Le călcăm în picioare. De pildă nevoia lui de a greși și de a eșua pentru a învăța ceva nou. Toată educația oficială plasează erorarea și eșecul sub semnul infracțiunii și păcatului. Ceea ce e un fals ordinar. O încălcare a naturii umane.”

Așadar greșeala pe cont propriu, care îi oferă școlarului un orizont deschis, precum și îndrăzneala lui de a încerca și o altă cale de rezolvare a unei probleme decât prin litera manualului și exigența mecanică a profesorului sunt taxate fără discernământ. Elevul este obligat, practic, să vadă o singură cale. Iar asta e posibil să îl urmărească toată viața.

La noi educația e sterilă, fără suflet. Dascălul doar „predă” și „ascultă” – de aici și corvoada de zi cu zi care se instalează în viața lui. „Ceea ce spun eu incomodează, afirmă Solomon Marcus, pentru că cere un efort de schimbare. Și educația, învățământul are această inerție imensă, de a prefera să repete azi ce a făcut ieri, decât să încerce să schimbe. Și de aceea continuăm cu programe prăfuite” (…)
Performanța nu este o pistă de întrecere pe care școlarii trebuie să o parcurgă cărând cu ei un rucsăcel de cunoștințe, ci presupune descoperirea propriilor enigme și descifrarea necunoscutului prin intermediul unei culturi a întrebărilor.

Mă tem că fără promovarea fericirii copiilor în școală și, în aceeași măsură, fără aplecarea dascălilor asupra nevoilor nebănuite ale elevilor, educația va rămâne să cântărească în continuare doar cantitatea de cunoștințe acumulate, fără a se lua în seamă latura formativă a învățământului.

Autor: George Arun, 2 septembrie 2019

Share this...

Facebook

Twitter

Linkedin

Whatsapp